Nu ştiu alţii cum sunt..., dar pe mine mă apucă uneori toate alea de nervi, aşa, de neputinţă şi de revoltă pentru că mie, jur că aşa este!, Murphy şi legile lui idioate îmi guvernează viaţa!
Cara mia,
Life sucks! Really! Şi nu ştiu cine este mai deplorabil în Lanţul Slăbiciunilor: victima sau călăul, care, la rândul lui, este şi el victima unui călău, lucid, şi mai lucid, lucid până în măduva celulelor care se adună pentru a nimici victima, pentru a o face neputincioasă. Da, el, păianjenul zilelor noastre. Ţi-am zis că X., tipul din Miami, e în ţară, la părinţi, la Cluj. Ei, azi a venit în Bucureşti ca să-mi aducă nişte cărţi de Fowles, în engleză, pe care i le-am cerut cu gândul să i le fac altuia cadou şi din cauza cărora era să piardă avionul către România.
Ei bine, aprope că mi-a fost milă de el. Nu e deloc patetic, zău, dar aproape că m-a scos din sărite! De fapt, cred că mă enervam eu pe mine, fiindcă aveam senzaţia că fac ceva urît, că-l “dor” pe omul ăsta. Nu ştiu ce dracu’ e-n sufletu’ lui acum, dar eu mai simt ca naiba şi nu pot să-mi explic clar de ce. Poate pentru că-mi dau seama că şi eu m-am urcat în multe, prea multe trenuri ca să duc “ceva”-uri de ziua cuiva? Pentru că văd în el o parte slabă, mârţoaga, victima din mine, de care îmi este, ei bine, da!, aproape ruşine? Şi asta pentru că îmi dau seama că morile de vânt, caii cei verzi de pe pereţi şi fraţii lor mai mici, poneii cei verzi de pe pereţi, se învârt numai într-un mecanism super bine pus la punct? Şi, pentru că-mi dau seama că, orice aş face, ele continuă să se rotească, să ne ameţească, să ne guverneze?
Şi pentru că nu-mi ajungea că l-am cărat în Mall pentru că, dacă tot îmi luasem liber de la serviciu, nu?, am vrut să văd nu ştiu ce film, l-am ţinut în continuare acolo, umblând prin magazine, deşi, mă ştii, detest lucrul ăsta! Nu concepeam ideea de a mă opri undeva, într-o cârciumă, cu el, pentru că simţeam că dacă rămânem cumva izolaţi de restul lumii, brusc n-am mai avea nici un subiect de discuţie, nimic de comentat, nici o apariţie bizar îmbrăcată, şi că tăcerea aia mi-ar sparge timpanele...! Şi în tot timpul ăsta mă enervam cumplit, din ce în ce mai tare, şi nu-mi dădeam seama (nici acum nu-mi dau) dacă era de la mine sau de la el.
El, altfel, un tip foarte de treabă. Şi spun asta nu pentru că mă iubeşte ca sau pentru cadou sau pentru că mi-a făcut pe plac toată ziua, nu, zău că nu. O zic pentru că aşa este el... Un tip pe care te poţi baza, un român prost de bun. Dar, fir-ar a naibii de treabă şi de ironia pizdii mă-sii, el mă iubeşte pe mine, taman pe mine, din toată lumea asta mare, uriaşă, HUGE, iar eu nu-l iubesc pe el. Mi-e drag, aşa, cumva. Sau poate mi-e milă?
Şi la gară, Doamne, cum aş fi vrut să plece cu trenul de opt fără un sfert, că era deja şase seara şi eram de mai bine de zece ore cu el, dar când mi-a zis, zâmbind, “Plec cu ăla de zece şi 17 minute, dacă mă mai suporţi”, fir-ar să fie, am zâmbit şi eu a “sigur că da, cum să nu”, şi-mi venea să-l strâng de gât, cu toate că aveam toate motivele să-l iubesc. Şi l-am urât pentru că n-am putut să-i spun “Mi-e milă de tine, tot atât cât mi-e de mine în zilele în care plângeam prin alte gări după alţi domni, călare pe alţi cai, şi care plecau, cu alte trenuri, după alte Cosânzene sau nici măcar: plecau pur şi simplu”.
În loc să mă simt ok că i-am făcut ziua mai bună şi mai frumoasă (fiindcă, vreo două ore, chiar m-am bucurat că-l văd), mă simt groaznic, plină de nervi şi de cele mai triviale vorbe, netrecute-n DEX! Şi, realmente, nu pricep de ce! Adică, pe undeva, îmi dau seama că mă sufocă indignarea, parol! Adică de ce, la naiba, tre’ să fie atât de complicat şi de întortocheat totul, ha? Adică de ce caii ăştia vor să plece în ce direcţie vor ei, aşa, aiurea, şi nu spre grajdul ăla in care au nutreţ “Made in USA” şi steag din ăla drăguţ, cu multe steluţe? De ce vreau eu să scriu aici, la un ziar naţional, şi nu mă duc să scriu pentru unul international? De cee?
Life sucks! Really! Şi nu ştiu cine este mai deplorabil în Lanţul Slăbiciunilor: victima sau călăul, care, la rândul lui, este şi el victima unui călău, lucid, şi mai lucid, lucid până în măduva celulelor care se adună pentru a nimici victima, pentru a o face neputincioasă. Da, el, păianjenul zilelor noastre. Ţi-am zis că X., tipul din Miami, e în ţară, la părinţi, la Cluj. Ei, azi a venit în Bucureşti ca să-mi aducă nişte cărţi de Fowles, în engleză, pe care i le-am cerut cu gândul să i le fac altuia cadou şi din cauza cărora era să piardă avionul către România.
Ei bine, aprope că mi-a fost milă de el. Nu e deloc patetic, zău, dar aproape că m-a scos din sărite! De fapt, cred că mă enervam eu pe mine, fiindcă aveam senzaţia că fac ceva urît, că-l “dor” pe omul ăsta. Nu ştiu ce dracu’ e-n sufletu’ lui acum, dar eu mai simt ca naiba şi nu pot să-mi explic clar de ce. Poate pentru că-mi dau seama că şi eu m-am urcat în multe, prea multe trenuri ca să duc “ceva”-uri de ziua cuiva? Pentru că văd în el o parte slabă, mârţoaga, victima din mine, de care îmi este, ei bine, da!, aproape ruşine? Şi asta pentru că îmi dau seama că morile de vânt, caii cei verzi de pe pereţi şi fraţii lor mai mici, poneii cei verzi de pe pereţi, se învârt numai într-un mecanism super bine pus la punct? Şi, pentru că-mi dau seama că, orice aş face, ele continuă să se rotească, să ne ameţească, să ne guverneze?
Şi pentru că nu-mi ajungea că l-am cărat în Mall pentru că, dacă tot îmi luasem liber de la serviciu, nu?, am vrut să văd nu ştiu ce film, l-am ţinut în continuare acolo, umblând prin magazine, deşi, mă ştii, detest lucrul ăsta! Nu concepeam ideea de a mă opri undeva, într-o cârciumă, cu el, pentru că simţeam că dacă rămânem cumva izolaţi de restul lumii, brusc n-am mai avea nici un subiect de discuţie, nimic de comentat, nici o apariţie bizar îmbrăcată, şi că tăcerea aia mi-ar sparge timpanele...! Şi în tot timpul ăsta mă enervam cumplit, din ce în ce mai tare, şi nu-mi dădeam seama (nici acum nu-mi dau) dacă era de la mine sau de la el.
El, altfel, un tip foarte de treabă. Şi spun asta nu pentru că mă iubeşte ca sau pentru cadou sau pentru că mi-a făcut pe plac toată ziua, nu, zău că nu. O zic pentru că aşa este el... Un tip pe care te poţi baza, un român prost de bun. Dar, fir-ar a naibii de treabă şi de ironia pizdii mă-sii, el mă iubeşte pe mine, taman pe mine, din toată lumea asta mare, uriaşă, HUGE, iar eu nu-l iubesc pe el. Mi-e drag, aşa, cumva. Sau poate mi-e milă?
Şi la gară, Doamne, cum aş fi vrut să plece cu trenul de opt fără un sfert, că era deja şase seara şi eram de mai bine de zece ore cu el, dar când mi-a zis, zâmbind, “Plec cu ăla de zece şi 17 minute, dacă mă mai suporţi”, fir-ar să fie, am zâmbit şi eu a “sigur că da, cum să nu”, şi-mi venea să-l strâng de gât, cu toate că aveam toate motivele să-l iubesc. Şi l-am urât pentru că n-am putut să-i spun “Mi-e milă de tine, tot atât cât mi-e de mine în zilele în care plângeam prin alte gări după alţi domni, călare pe alţi cai, şi care plecau, cu alte trenuri, după alte Cosânzene sau nici măcar: plecau pur şi simplu”.
În loc să mă simt ok că i-am făcut ziua mai bună şi mai frumoasă (fiindcă, vreo două ore, chiar m-am bucurat că-l văd), mă simt groaznic, plină de nervi şi de cele mai triviale vorbe, netrecute-n DEX! Şi, realmente, nu pricep de ce! Adică, pe undeva, îmi dau seama că mă sufocă indignarea, parol! Adică de ce, la naiba, tre’ să fie atât de complicat şi de întortocheat totul, ha? Adică de ce caii ăştia vor să plece în ce direcţie vor ei, aşa, aiurea, şi nu spre grajdul ăla in care au nutreţ “Made in USA” şi steag din ăla drăguţ, cu multe steluţe? De ce vreau eu să scriu aici, la un ziar naţional, şi nu mă duc să scriu pentru unul international? De cee?
Epilog
Scena asta are ceva vechime de-acum. X. e din nou în State, bine-mersi şi se va căsători, sper, curând. Nu cu mine! Eu încă scriu, tot aici, şi mi-e bine aşa. Dar tot nu pot pricepe cum şi de ce, în loc să iubim pe cine ar merita, pe cine ne iubeşte, iubim, aşa, aiurea, cai verzi pe pereţi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu