povestea fara cenzura

Thursday April 5, 2007 - 12:46am

deci, ca sa fie tabloul complet, imaginati'va mahalaua buzesti, cu feroviarul ars si cu libraria caragiale ruinata. mergi spre piata matache, intri pe berzei. casele ar fi frumoase daca le-ar reface cineva, da' nu le reface nimeni si arata triste si jupuite.

in dreapta, nu stiu cum, nu stiu de ce, un sensiblu. mai e unu, spre gara, la vreo cinci minute de mers pe jos. dupa farmacie, un magazin cu coroane de flori de plastic si trei garoafe prapadite, o tutungerie cu de toate, un birtulet cu vreo trei mese. vizavi de el, un kiosk de ziare.

din sens opus vine o doamna mai bruneta, opulenta, asa, generoasa la privitori. "da'mi'ai limbi de nenorocit, porc borat, iar te'ai imbatat, 'r'ai al dreacu tu si neamu tau cu ma'ta cu tot, ca'i o curva imputita si tot neamu vostru. iar ai baut banii". destinatarul cuvintelor de lauda zacea, intr'adevar, mort de beat, sau de somn si de beat (sunt sigura, adica, despre faptul ca doamna asta chiar stia ce zice), cu niste boarfe stranse sub cap, lipit de'o roata de dacie 1310 pe care un sofer nesocotit se riscase s'o lase parcata acolo.

mi'am continuat drumul. din sens opus, vin trei tineri. vrei o ciunga? nu, lasa. hai sa ti'o pun. as fi stat la discutii cu ei, asa, prietenosi cum pareau, dar ma grabeam sa mai prind vreo precupeata intarziata prin piata (era trecut de sapte jumate).

aproape in piata, cum vii dinspre buzesti, e hala de carne. lipit de ea, un loc (nush cum sa'i zic al'fel), varuit, pe care scrie, de mai multe ori MICI si de mai multe ori BERE. in fata locului, vreo doua mese ruginite, din alea de mancat la varice.

chiar in fata locului, straduta ingusta intre hala si o casa de mahala/piata, o masina. cred ca era un olcit sau un renault, da' prapadita, orice'ar fi fost. sprijiniti de masina, trei tineri, mai ciutaci, asa, 19-20 de ani, probabil fara alta ocupatie in afara de cea evidenta: mancatul de seminte si aruncatul cojilor pe jos.

in jurul lor, alti tineri, stau. pur si simplu. nu fac nimic. mai sunt vreo doi domni, asa, care au telefoane mobile in mana si ceva ma face sa cred ca, pana nu demult, nu le apartineau lor si ca nici nu le-au cumparat. nu's galagiosi, nu se cearta, nu tipa. vorbesc de'ale lor. trec nestingherita printre ei, sunt vreo 10-12 cu totu'. comenteaza ceva, dar imi fac loc. inca e lumina.
intru la paine, doi pasi mai incolo, imi iau lipia si ies. din masina prapadita de'aude muzica. ciulesc urechea. nu se poate. fac doi pasi spre ei, parca tot nu'mi vine sa cred. tinerii ciutaci inca mananca seminte, inca scuipa cojile pe jos, dar dau din cap pe ritmul muzicii, precum cateii de plus din dacia 1310. si asculta, da, e chiar ce nu'mi venea mie sa cred ca e: riders on the storm - the doors.
spre piata propriu zisa, nici tipenie. ciutacii tac acum, mananca seminte si asculta the doors. ma'ndrept spre tarabe in timp ce rad in hohote, spre mirarea taranilor care isi strang ceapa si ridichiile in papornite. cumpar ceapa, ridichii, salata, gasesc rosii, capsuni si chiar si niste telemea. si inca rad.

si mai rad si'acum, si'mi dau seama ca viata, sepia cum e ea, are cele mai neasteptate pete de culoare. auzi, the doors!