am aflat ieri de istoria trista a ralucai stroescu. a murit de epuizare. si din nepasarea unor medici de la un centru medical care, dupa o perfuzie cu calciu, au trimis'o acasa. nu s-au uitat la ea ca era subnutrita, nu s-au uitat la ea ca pica din picioare. criza de hipocalcemie, diagnosticul de mers la sigur. o solutie salina, neste calciu si la revedere!pe raluca n'am cunoscut'o. cunosc, insa, ce va sa insemne munca pana la epuizare si peste ea. munca pana la medicul neurolog care'ti spune sa'ti inchizi dracu telefonu macar cand esti la el in cabinet si sa stai naibii cuminte un pic si sa-i spui cat dormi, cat te relaxezi si cat muncesti si care'ti spune sa zici mersi ca ai migrene, ca organismul iti da, totusi, un semnal de alarma, iti spune ca l-ai isterizat, ca nu mai poate si ataca, la randul lui. munca pana la a'ti fi, anatomic, fiziologic, propriul dusman.
raluca muncea zilele si noptile si sambetele si duminicile la o firma de audit. muncea peste fisa postului, peste salariu, peste orele suplimentare, peste ea insasi mai ales. eu cred ca raluca a murit de nepasare. si a ei, dar a mea, a ta, a celor de la firma, a medicilor, a celor din jur. si mai cred ca cei care si-au spus ca treaba asta poate sa li se intample si lor vor ramane acolo unde sunt, continuand sa faca ce'au facut si pana acum: sa traga de ei intr'un ritm in care unicul lux devine somnul.
azi dimineata, in liftul vechi din casa presei, urcand spre birou, am avut iar senzatia aia cretina, un deja-vu si senzatia de claustrofobie pe care ti-o da cursul prestabilit (social) pentru viata fiecaruia dintre noi... copilariescoalajobcasatoriecopilratapensietristeteuitare
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu